Nuditate

 Artistii au manifestat din toate timpurile o atractie irezistibila pentru trupul feminin (si nu numai) si au dezvoltat-o in raport cu costrangerile societatii. Desigur, nuditatea a socat si probabil va continia sa socheze.

Ca subiect de contemplatie artistica corpul uman a atras atentia creatorilor inca din cele mai vechi timpuri.

Cu miliarde de ani in urma, oamenii preistorici reprezentau trupul feminin drept obiect de cult; reprezentarea unei zeitati, de regula zeitati de sex feminin reprezentate nud. Corpul este deformat de la forma initiala, fiind robust, cu formele foarte bine definite, chipul fiind mai putin conturat. Statuile, desenele rupestre ne arata o femeie cu sani imensi si bazinul foarte pronuntat, restul partilor anatomice fiind usor deformate; atribute ale maternitatii. Femeia - mama, femeia nascatoare de viata. Femeia ca zeita reprezentativa in cultul Fecunditatii si al feritlitatii.

Mai tarziu, Antichitatea clasica reprezinta nudul feminin intr-o maniera senzuala, supla, cu forme precis conturate. Nimic nu mai este exagerat, deformat. Praxiteles ridica din nou nudul feminin la rangul de zeitate. 
Legendele antice o descriu pe Afrodita Cnidos drept "cea mai senzuala statuie" (Pliniu).

 Se spune ca multi barbati s-au indragostit de aceasta statuie, uitand in totalitate granitele dintre real si imaginar.

Respectand canon-ul de reprezentare al lui Policlet, corpul uman din sculptura greaca era o reprezentare a omului ideal, perfect proportionat, cu forme precise. E greu de spus ce a facut-o pe Afrodita Cnidos atat de celebra si pe Praxiteles cel mai mare si mai cunoscut sculptor al Antichitatii. Cu fruntea triunghiulara, cu fata plina capul sta inclinat intr-o parte. Mantia pe care o tine in mana sugeraza un gest pudic, de parca ar vrea sa-si acopere nuditatea.Corpul este bine proportionat, cu sani maturi, soduri pline, bazin lat, picioare drepte. Uneori privind-o vezi in ea idealul de frumusete din zilele noastre. S-a pastrat oare de atunci? Alaturi de Afrodita Cnidos tot lui Praxiteles ii este atribuita si Afrodita din Arles, reprezentata in aceeasi maniera senzuala. Departe de a sugera maternitatea, Praxiteles surprinde femeia senzuala, feminia. Femeia dorita de barbat, femeia care face victime.

Venus Capitoliana si celebra Venus din Milo sunt alte doua nuduri celebre din antichitatea clasica care se remarca prin forta seductiei sugerata. Daca Venus Capitoloana sugereaza pudoare, si pare sa nu accepte nuditatea Venus din Milo isi accepta nuditatea cu fruntea sus: pare contienta de efectul pe care il produce frumusetea sa, este reprezentarea perfecta a femeii. Combinatia dintre un cap gen Fidias cu un corp gen Praxitelles, drapajul rochei sugerand un ritm elenistic... Conceptie clasica, praxiteleana, modernizata cu instrumente elenistice. Asta sa-i dea perfectiunea?
In Antichitate femeia si-a pierdut in reprezentari principala functie care ii era tribuita in preistorie: maternitatea. Nudul feminin este asociat Afroditei (zeita frumusetii) drept urmare avem de-a face doar cu estetica corpului feminin, fara a minimaliza, in acest fel, atributele fecunditati si fertilitatii, doar ca acestea sunt trecute in plan secund si asa vor ramane in intreaga istorie a artelor. Poate doar Frida Khalo prin secolul XX mai reprezinta femeia purtandu-si pruncul in pantece. Doar o femeie isi putea aminti de importanta acestei laturi a femeii.

In Epoca medievala, condiderata de multi intunecata, nudul feminin lipseste pur si simplu, pentru a fi redescoperit de Renasterea italiana. Redeschiderea spre Antichitatea clasica (greaca mai ales, pentru ca nici din arta romana europenii nu au mostenit nuduri feminine) a readus pe panza nudul feminin.

Un prim nud, care ocupa un loc fruntas in arta europeana este Nasterea lui Venus, semnat de Sandro Botticelli. Cu parul despletit, in vant intr-o postura pudica, Venus apare triumfatoare in imaginea florentinului. Botticelli este, în primul rând, un maestru al liniei, dar si al luminii, aplicand o lumina aparent “fara umbre”, în ciuda folosirii clarobscurului. Tehnica decoratiei liniare îi parvine, probabil, pe filiera bizantina. Nu putini isorici ai artei gasesc în melancolia chipurilor botticelliene ceva din hieratismul bizantin.Totusi, arta lui Botticelli depaseste cu mult rigiditatea picturii bizantine. Ea nu-si gaseste termen de comparatie decat în stampele unor maestrii japonezi precum Hiroshige sau Utamaro. La Botticelli desenul curge ritmic, muzical, valorile tactile sunt redate nu atat prin clarobscur, cat prin meandrele liniare ale faldurilor în miscare, prin ondularea suvitelor de par in vant, prin dinamismul contururilor formelor. Chiar si culoarea este subordonata tiranic desenului. Imaginea de ansamblu, o armonie perfecta ce infatiseaza o femeie senzuala, frumoasa si pudica. Este reluat din nou acel atribut al femeii seducatoare din Antichitate, departe de femeia-mama.

Nudul lui Rafael, lasa privitorului posibilitatea sa-i admire sanii maturi sub o privire fixa, care atrage si respinge in acelasi timp. De pilda, Femeia nud, desi este o femeie simpla, este foarte constienta de nuditatea ei. Este probabil unul dintre primele nuduri din Istoria Artelor unde avem de-a face cu o femeie obisnuita, care se dezveleste privitorului. Latura simbolica dispare definitiv in acest tablou. Imaginea femeii, asociata cu o zeitate dispare complet la Rafael. Ne este reprezentata o femeie pur si simplu. In tonuri sobre, noaptea Rafael recurge la teoria lui Leonardo: conturul fetei este dat de tonurile inchise ale fundalului. Clarobscurul este foarte pronuntat aici, contrastul dintre noaptea din fundal si pielea luminata a fetei creeaza o imagine foarte echilibrata.

Maestrii nudului feminin au fost insa incontestabil curajosii venetiei. Scoala venetiana a dezvoltat o adevarata "revolutie" a nudului feminin in pictura. Lasciv, senzual, delasator...in toate formele posibile. Cele doua Venus, unui al lui Titian si celalat al lui Giorgione reprezinta cu adevarat o revolutie. Nud total, nici o parte a corpului nu mai este acoperita, femeia este reprezentata intr-o pozitie relaxata (intinsa pe spate). In timp ce Venus a lui Giorgione isi expune nudiatea in natura, adormita, Venus a lui Titian este reprezentata intr-o incapere, cu privirea atintita spre spectator. Privirea acestui nud parca invita privitorul intr-o incursiune in tabou.

Tema materninatii este reluata de Giorgione, cu o trimitere religioasa la fecioara cu pruncul in Tempesta. O femeie goala, cu umerii acoperiti de un sal alb isi alapteaza pruncul la adapostul unor copaci. In planul central este reprezentat si un soldat, poate tot o aluzie la Arhangelul care sta de paza. Corpului femeii nu i se acoda prea mare atentie, imaginea fiind mai degraba un peisaj, personajele avand (conform proportiilor si spatiului pe care il ocupa) un rol secundar. Nici trimiterea religioasa la Fecioara cu pruncul nu este evidenta, femeia, speriata in tufisuri putand fi mai degraba o femeie de rand, iar soldalul, cu privirea atintita spre ea pare ca o spioneaza, nu ca o pazeste.

Tintoretto include nudul feminin intr-o scena Biblica: Adam si Eva. Femeia complet goala nu pare sa acorde prea mare importanta nuditatii ei. Se expune detastat, dezinvolt, natural, parca fara macar sa-i pese ca este privita. In aceasta imagine pudoarea care era asociata nudului feminin dispare in totalitate. Femeia nu incearca sa mai ascunda nimic, este atenta doar asupra pacatului: restul nu mai are nici o importanta.

Cativa ani mai tarziu, Annibale Carracci reprezinta o Venus nuda, clasica cu forme insiprate din Antichitatea greaca. Ca in toate imaginile sale, Carraci acorda o foarte mare importanta compozitiei, echilibrand perfect totalitatea imaginii. Femeia isi joaca rolul in scena moarta. Totul este perfect din punct de vedere compozitional, insa clasicismul lui Carracci omoara personajele. In perfectiunea lor raman impietrite in timp.

Spre deosebire de Carracci, Artemisa Gentileschi – una dintre primele femei pictor din intoria artelor – puternic influentata de naturalismul caravaggist, isi creeaza personajele in perfecta armonie de lumina, culoare si desen si in acelasi timp le da viata. Suzana, surprinsa de batranii pervesi la baie este ingrozita ca a fost murdarita de privirile lor ordinare si aceasta groaza este vizibila in fiecare linie a corpului ei. Capul inclinat, mainile cu care incearca sa se apere si sa se acopere in acelasi timp sugereaza o nuditate furata. Suntem din nou pusi fata in fata cu femeia pudica.

Maestrii secolului baroc au valorilicat nudul feminin in cele mai variate fomule posibile. Poate in afara de Caravaggio, toti pictorii secolului XVII au realizat cel putin un nud mai mult sau mai putin celebru. Pe “tenebrosul “ Caravaggio, despre care gurile rele sustin ca ar fi fost homesexual (exact ca Leonardo sau Michelangelo care au evitat nudul feminin) il scuzam pentru ca si-a aratat maestria in reprezentatile trupului masculin.

Departe de spatiul italian olandezii si flamanzii au conturat trupuri feminine robuste, voluptoase. Pieter Paul Rubens, cunoscut datorita celebrelor “forme rubensiene” a gasit de cuviinta sa reprezinte femei “pline”. Poate multi le considera azi dezgustatoare pe grasutele lui Rubens. Daca nu s-ar fi nascut Fernando Bottero care sa valoriloce trupurile obezelor poate ca Rubens ar fi fost si astazi criticat pentru lipsa lui de gust in ceea ce priveste trupul feminin. Colectionar de statui antice, fin cunoscator al Antichitatii clasice si al Renasterii italiene, Rubens isi justifica alegerile prin imitarea realitatii: tipic pictorilor baroc. Venus in oglinda nu mai are nimic din senzualitatea Afroditei Cnidos. Este pur si simplu o femeie pe care, daca pictorul nu ar fi numit-o Venus, poate ca nimeni nu ar fi avut suficienta inspiratie sa o identifice. De inspiratie rafaeliana in materie de copozitie si caravaggiana in ceea ce priveste jocul de umbre si lumini Rubens realizeaza o compozitie exemplara, chiar daca depaseste limitele impuse de tablu. Tipic baroc, compizitia rubensiana vrea sa depaseasca rama si sa se continue in spatiul real.

Velazques in schimb reprezinta din spate o Venus senzuala contemplandu-se in oglinda sustinuta de Cupidon. Femeia lui Velazques este inzestrata cu un trup perfect proportionat, supla si foarte feminina. Se priveste delasator in oglinda, sfidandu-si privitorii.

Ceva mai apropiat de naturalismul lui Caravaggio, fidel chiar acestei maniere de reprezentare Rembrandt isi reprezinta nudurile intr-un clarobscur foarte puternic. Trupurile femeilor sale nu sunt masive ca cele ale lui Rubens, dar nici perfecte ca in Antichitate. Par reale, foarte umane, simple; constiente de nuditatea lor.

 Daca Rembrandt, Artemisa Gentileschi, Rubens sau Velazques reprezinta nuduri feminine mature perfect implinite, Venus a lui Gercino pare o copila inocenta. Semi-nuda priveste undeva afara din tablou, total inconstieta de nuditatea ei. Trupul alb, sanii micuti si rotunzi par ai unei fetite. Foarte departe de imaginea matura si provocatoare asociata Afroditei.

Intr-o compozitie clasica impecabila, Venus si Adonis, Poussin maestru al compozitiei, liniei si colorii, acorda rolului fiecarui personaj in parte o foarte mare importanta. Totul este asezat perfect, tratat cu foarte mare atentie in detaliu. Insa asemeni lui Carraci, lui Poussin ii lipsete viata din taboul. Desi l-a acuzat pe Caravaggio ca a venit pe lume se distruga pictura, Nicolas Poussin, cu toate canoanlele sale foarte atent urmarite nu reuseste sa dea viata imaginilor cum a reusit maestrul Michelangelo.

Secolul baroc are meritul de a fi renascut nudul feminin in sculptura. Nu afirm ca Michelagelo nu ar fi reusit sa redea perfect fara probleme trupul feminin, insa dalta sa l-a purtat spre alte reprezentari. Femeile lui Michelangelo (Pieta, Madona della Scala etc) isi ascund perfect trupul sub drapajul hainelor.

Bernini – sculptor, pictor si arhitect baroc – a reusit sa dea viata marmurei. Apollo si Daphne este un grup statuar de o perfectiune incontestabila. Privindu-l, o vezi pe Daphne ingrozita de nuditatea ei si de apropierea lui Apollo si, in acelasi timp, vezi mirarea lui Apollo juxtapusa peste fericirea ca a prins-o pe frumoasa nimfa la vederea transformarii ei in dafin. Pe jumate transformata in copac, frumoasa nimfa pastreaza sub dalta maestrului senzualitatea

trupului feminin cu care ne intalneam la statuile anticilor. Ca si grupul lui Bernini nudurile lui William Etty, par cat se poate de vii!