PSYCHE

Dragostea cunoaşte nimeroase clasificări. Se poate vorbi de prietenie, de dragoste familială (fraternă, filială, paternă, maternă, maritală) şi de dragoste religioasă (adoraţie, veneraţie). “Viaţa şi literatura ne arată că iubirea poate fi fulgerătoare, nebună, iresponsabilă, sau dimpotrivă ascunsă, platonică, gravă, metafizică, răzbunătoare. Iubirea poate fi vulgară, carnală, dar tot ea poate atinge nu o dată zonele cele mai înalte ale spiritualizării fiinţei”.
Dragostea este foarte importantă în mitologie, în special în cea indiană şi în cea greacă. La indieni, această temă reprezintă subiectul principal din numeroase epopei, precum “Mahabharata”, “Ramayana”, “Sakuntala”, “Nara şi Dunaryanti”. În spaţiul occidental, mitologia greacă a dat naştere unui număr însemnat de cupluri celebre, ce au devenit motive literare: Afrodita şi Ares, Eros şi Psyche, Hades şi Persefona, Zeus şi Danae, Diana şi Achteon, Pygmalion şi Galateea, Filemon şi Baucis, Elena şi Paris, Ulise şi Penelopa, Andromeda şi Perseu, Ariadna şi Tezeu.
Un mit important este cel al Afroditei şi al lui Ares. Fiul celor două zeităţi este Eros, zeu al iubirii, fapt ce sugerează caracterul dual al acestui sentiment. În alte legende, Eros este copilul Beznei şi al Vidului, sau al lui Poros (Bogăţia) şi al Peniei (Sărăcia). “De cele mai multe ori, este reprezentat ca un copil sau ca un tânăr înaripat, gol, căci întruchipează o dorinţă ce nu are nevoie de mijlocire şi nici nu se poate ascunde. Faptul că Eros este este un copil simbolizează desigur tinereţea veşnică a oricărei iubiri profunde, dar şi o anume iresponsabilitate: Eros îşi râde de oamenii care-i vânează – uneori chiar fără să-i vadă - , pe care-i orbeşte sau pe care-i face să clocotească (aceleaşi simboluri – arcul, tolba cu săgeţi, ochii legaţi, torţa – apar în toate culturile). Globul pe care-l ţine adesea în mâini sugerează puterea lui universală şi supremă. În ciuda atâtor poetisme searbede, Eros rămâne zeul dintâi care asigură nu numai dăinuirea speciilor, că şi coeziunea internă a Cosmosului”.
La rândul său, Eros se îndrăgosteşte de Psyche, drama celor doi simbolizând conflictul dintre suflet şi iubire. “Psyche, o fată ce le întrece pe toate în frumuseţe, nu-şi găseşte un logodnic: ea sperie prin chiar perfecţiunea ei. Disperaţi, părinţii ei consultă oracolul, care le răspunde astfel: fata trebuie gătită ca pentru nuntă şi lăsată pe o stâncă, pe vârful unui munte, unde va veni un monstru să o ia în căsătorie. Fata este condusă cu un alai funebru la locul desemnat şi rămâne acolo singură. O adiere de vânt o răpeşte şi o poartă prin văzduh până în fundul unei văi adânci, într-un palat minunat, unde nişte glasuri se pun în slujba ei, ca nişte sclavi. Seara, ea simte o prezenţă în preajma ei, dar nu ştie cine este. Este soţul despre care a vorbit oracolul; el nu-i spune cine este, ci o avertizează doar că, dacă-l va vedea, îl va pierde pentru totdeauna. Trec astfel multe zile şi nopţi, iar Psyche este fericită. Dar i se face dor de rudele ei, şi i se dă voie să se întoarcă la ei câteva zile. Aici, surorile ei, pizmaşe, îi trezesc neîncrederea şi, reîntoarsă la palat, ea priveşte, la lumina unei lămpi, frumosul tânăr ce doarme alături de ea. Dar, vai! Mâna fetei tremură: o picătură de ulei fierbinte cade pe trupul lui Eros! Care, descoperit, se trezeşte şi fuge. Şi astfel încep, pentru Psyche, nenorocirile. Căci este victima mâniei Afroditei, care o pune la munci din ce în ce mai grele, spre a o chinui. Dar, aşa cum Psyche nu-l poate uita pe Eros, nici Eros nu o uită pe Psyche. El obţine de la Zeus dreptul de a o lua în căsătorie. Psyche devine soţia lui şi se împacă, în cele din urmă, cu Afrodita.
În acest mit, Eros simbolizează iubirea şi în special dorinţa. Psyche întruchipează sufletul, ispitit să cunoască iubirea. Rudele fetei reprezintă raţiunea, care pune la cale şiretlicurile necesare. Palatul condensează imaginile luxului şi ale luxuriei, toate plăsmuirile viselor. Noaptea, interdicţia acceptată de a-l privi pe cel iubit, senzaţia unei prezenţe reprezintă capitularea spiritului şi conştiinţei în faţa dorinţei şi imaginaţiei înfierbântate – altfel spus, abandonul necondiţionat în faţa necunoscutului. Întoarcerea la rude înseamnă o deşteptare a raţiunii; întrebările puse de către surori sunt întrebările minţii curioase şi nesigure. Încă nu luminează conştiinţa, ci se trezesc de-abia îndoiala, curiozitatea, simţurile potolite. Întoarsă la palat, Psyche doreşte să-şi vadă iubitul; apucă o torţă. Aceasta din urmă nu reprezintă încă decât lumina fumegândă şi pâlpâitoare a unui spirit ce şovăie să încalce regula şi să perceapă realitatea. În faţa trupului minunat şi vrednic de admiraţie, sufletul are intuiţia a ceea ce este monstruos în prezenţa lui, la acest nivel obscur de realizare. Descoperită, iubirea fuge. Luminată, dar deprimată, Psyche rătăceşte prin lume, urmărită de Afrodita cea de două ori pizmaşă – ca femeie, pe frumuseţea fetei, ca mamă, pe dragostea pe care Psyche i-o inspiră fiului ei, Eros. Sufletul cunoaşte spaimele Infernului, unde Persefona îi dăruieşte totuşi o sticluţă cu elixir de tinereţe: principiul reînnoirii de după ispăşire. Psyche, adormită, este trezită de o săgeată trasă de Eros, care, şi el disperat, o căuta pretutindeni: persistenţă a dorinţei din ea. Dar, de astă dată, îngăduinţa de a se căsători îi este cerută lui Zeus: cu alte cuvinte, unirea dintre Eros şi Psyche se va realiza acum numai la nivelul poftelor senzuale, ci după Spirit. Prin divinizarea iubirii, Psyche şi Afrodita, cele două ipostaze ale sufletului – dorinţa şi conştiinţa – se împacă. Eros nu mai apare doar sub trăsăturile sale fizice: nu va mai fi temut ca un monstru; iubirea este integrată în viaţă”. (referate)